Partajul bunurilor comune între foştii soţi. Nulitatea convenţiei de partajare încheiată de părţi în timpul căsătoriei. Luarea în considerare a convenţiei ca mijloc de probă.
Potrivit art. 30 clin Codul familiei, bunurile clobîndite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sînt, de la data dobîndirii lor bunuri comune ale soţilor.
'Aşa fiind, relaţiile patrimoniale dintre soţi se caracterizează prin-tr-un regim matrimonial legal şi obligatoriu, care exclude orice înţelegere intervenită între soţi cu referire la comunitatea de bunuri, regimul matrimonial convenţional fiind oprit de lege.
în speţă, instanţele au soluţionat raporturile patrimoniale ale soţilor prin luarea în considerare a unei convenţii dintre părţi, prin care s-a căzut de acord asupra unor modalităţi de lichidare a patrimoniului comunitar, în perioada căsătoriei.
Desigur că acest înscris, potrivit celor arătate nu este producător de efecte juridice deoarece altfel, s-ar confirma contrar legii existenţa unui regim matrimonial convenţional.
Cu toate acestea, convenţia poate fi luată în considerare dar numai ca probă, alături de alte dovezi, pentru a se determina adevăratele raporturi patrimoniale dintre soţi cu prilejul partajării bunurilor comune, ca urmare a divorţului intervenit ulterior convenţiei.
Este de observat că înţelegerea în discuţie a avut loc în perioada despărţirii în fapt, cînd divorţul apărea ca iminent.
Reluarea relaţiilor conjugale ulterior ca o ultimă încercare de evitare a divorţului pe o perioadă de cîteva luni trebuie înţeleasă ca neafectînd regimul legal al patrimoniului comunitar, ca efect al convenţiei.
încetmcl însă căsătoria, ca bază legală a acestui patrimoniu, înscrisul urmează a fi privit ca o probă în care se reflectă poziţia subiectivă a părţilor în a-şi recunoaşte sau nu drepturile şi obligaţiile r'eciproce, cu semnificaţii privind cota de contribuţie la dobînclirea bunurilor, natura juridică a acestora (apartenenţa lor la patrimoniul comun), existenţa fizică a bunurilor şi orice alte aspecte care prezintă pertinenţă şi concludenţă într-o cerere ele împărţeală a bunurilor comune, respectiv de restituire a celor proprii.
Aşa fiind, instanţele aveau obligaţia să examineze convenţia în contextul probatoriului luat în ansamblul său, avînd a se dispune întregirea sa cu alte dovezi propuse de părţi, în a se determina cu certitudine drepturile şi obligaţiile patrimoniale în discuţie.
Trib. Supr., S. civ., decizia nr. 61 din 14 ianuarie 1986.
Categorie: