Divort.org

Impărţirea/partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei
1. Art. 36 alin. 2 C.fam. prevede o excepţie de la regulă: bunurile comune pot fi - total sau parţial - partajate şi în timpul căsătoriei, însă numai pe cale judiciară şi numai pentru motive temeinice.
Caracterul excepţional al partajului bunurilor comune în timpul căsătoriei este mai evident dacă ne raportăm la variantele şi cerinţele lichidării comunităţii concomitent sau consecutiv desfacerii căsătoriei: aşa cum am arătat mai sus, împărţeala se poate realiza convenţional cât şi judiciar, iar alegerea ultimei variante nu mai este condiţionată de aducerea unor motive temeinice. Mai există şi posibilitatea recunoscută de a proceda în timpul căsătoriei la un partaj de folosinţă a bunurilor soţilor.
Condiţiile restrictive mai sus expuse se explică prin ataşamentul legiuitorului din 1954 faţă de ideea regimului impus al comunităţii de bunuri, cu efectele sale prezumat benefice asupra stabilităţii relaţiilor personale dintre soţi. Această stabilitate era presupusă a decurge din coeziunea de interese patrimoniale. Compromisul unei împărţeli după bunul plac al soţilor este prin urmare inadmisibil, art. 30 alin.2 C.fam. prescriind nulitatea oricărei convenţii contrare comunităţii de bunuri. în caz contrar, prin împărţeli succesive şi nesupravegheate judiciar, s-ar ajunge la instaurarea unui pseudo regim al separaţiei de bunuri - exclus ab initio de comunitatea legală unică, obligatorie şi imutabilă.
Noţiunea de motive temeinice nu este detaliată în vreun fel în cod. A revenit jurisprudenţei şi literaturii de specialitate să o facă.
Astfel, s-a reţinut că nu trebuie stabilită vreo legătură necesară între motivele temeinice de divorţ de la art. 38 alin.l C.fam. şi cele de la art. 36 alin.2. Fostul Tribunal Suprem a statutat cu valoare de principiu că sunt de natură să justifice împărţeala în timpul căsătoriei îmrejurării de fapt care nu ar avea relevanţă în cadrul procesului având ca obiect desfacerea căsătoriei; invers, unele motive intemeiate pentru divorţ nu ar putea fi invocate în vederea unui partaj. S- a admis astfel partajarea bunurilor comune la cererea unuia dintre soţi lipsit de alte mijloace financiare, pentru a putea să-şi înstrăineze bunurile devenite astfel proprii şi să le afecteze întreţinerii unui copil dintr-o căsătorie anterioară aflat în nevoie10. Dar relaţiile extraconjugale şi violenţa domestică exercitată asupra soţiei sunt numai motive de divorţ, nu şi de partaj.

Noţiunea de motive temeinice se referă cel mai adesea la situaţii de fapt direct legate de exercitarea drepturilor soţilor asupra bunurilor din comunitate, împrejurări de natură a releva nesocotirea intereselor patrimoniale ale unuia dintre soţi sau prejudicierea lor prin maniera în care celălalt soţ înţelege să le administreze, folosească sau să dispună de acestea.

Separaţia în fapt a soţilor poate fi un astfel de motiv. Dar practica judiciară a reţinut că despărţirea în fapt nu justifică prin ea însăşi partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei, nici dacă separaţia soţilor este urmarea unor grave dezacorduri între soţii aflaţi în pragul sau în cursul divorţului. O atare împrejurare trebuie coroborată cu alte elemente ce să convingă instanţa că soţul reclamant este împiedicat să-şi exercite prerogativele asupra bunurilor comune.
Cererea de împărţire este îndreptăţită şi atunci când, datorită comportamentului unuia dintre soţi, există pericolul iminent al degradării sau risipirii bunurilor comune, distrugerii sau sustragerii acestora sau când soţul pârât are tendinţa de a ascunde bunuri în scopul însuşirii sau înstrăinării Ca regulă însă, s-a reţinut că folosinţa exclusivă a unor bunuri din comunitate nu constituie un motiv temeinic în sensul art. 36 alin.2, decât dacă se face dovada împiedicării soţului reclamant în exercitarea drepturilor sale de coproprietar.
S-a mai reţinut validitatea convenţiei de partaj încheiate de soţi după promovarea acţiunii de divorţ, dacă este menită să producă efecte după desfacerea căsătoriei16.
Sunt supuse total sau parţial partajului bunurile comune existente la data acestuia. împărţeala rezultată este definitivă şi ireversibilă, dar nu afectează funcţionarea în continuare a regulii comunităţii de achiziţii din art. 30 C.fam.
S-a discutat dacă acţiunea în partaj poate fi pornită între momentul punerii în mişcare a acţiunii având ca obiect desfacerea căsătoriei şi cel al rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ. Soluţia reţinută în final pare a fi cea afirmativă, mai ales că pronunţarea divorţului nu este necesarmente urmată de partajarea bunurilor comune.
Procedura de urmat este prevăzută în art. 673 ind. 1 - 673 ind. 14 C.proc.civ. Acţiunea este imprescriptibilă extinctiv, iar decesul oricărei părţi duce la respingerea cererii ca lipsită de obiect, rezultatul dorit putând fi urmărit de către supravieţuitor în cadrul procedurii succesorale. Competentă este judecătoria de la domiciliul pârâtului ori - după caz - de la reşedinţa sa sau de la locul situării imobilului eventual prezent între bunuri (art. 1 alin.l, 5 şi 13 alin.l şi 2 C.proc.civ.).
Criteriul fundamental la determinarea cotelor cuvenite fiecărui soţ este cel al contribuţiei efective la dobândire, ca şi la partajul subsecvent divorţului. Ceea ce se stabileşte este aportul fiecărui soţ la conturarea comunităţii şi nu a fiecărui bun în parte; cotele de contribuţie se aplică întregii mase de împărţit17.
2. Partajul bunurilor comune poate fi dispus şi la iniţiativa creditorilor personali ai unuia dintre soţi, dacă şi în măsura în care nu s-a reuşit recuperarea integrală a creanţei din bunurile proprii ale debitorului (art. 33 alin.2 C.fam.18). Este o măsură excepţională, menită a atenua interdicţia alineatului întâi al aceluiaşi text, conform căruia bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi. Cererea are caracter subsidiar, fiind imperativă urmărirea prealabilă a bunurilor proprii ale soţului debitor.
Creditorul îşi exercită prin promovarea acţiunii un drept propriu (nu se substituie pe cale oblică vreunuia dintre soţi, cum s-a mai susţinut de unii autori) şi trebuie să se îndrepte împotriva ambilor soţi, pentru a- şi asigura opozabilitatea hotărârii. Eventualele bunuri rămase după satisfacerea creditorului reclamant rămân proprii, nerevenind în comunitatea matrimonială.
3. In plus, tot la partajare se poate ajunge şi pe calea incidentală a cererii formulate în cadrul contestaţiei la executare (art. 400 ind. 1 C.proc.civ.).
Creditorii personali ai unuia dintre soţi nu pot umiări bunurile lor comune. Ca urmare, oricare dintre soţi are interesul de a scoate de sub urmărire bunurile comunitare, pe calea contestaţiei la executare.

împărţirea în discuţie asigură operativitatea executării silite şi protecţia intereselor soţului împotriva căruia nu există titlul executoriu, determinând bunurile ce-i revin exclusiv dintre cele comune supuse urmăririi.
Competenţa revine primei instanţe de fond, ca instanţă de executare.
4. Un aspect particular este cel al măsurii confiscării unor bunuri, dispuse ca sancţiune penală contra unuia dintre soţi. Dacă măsura priveşte bunuri comune sau cota-parte dintr-un bun comun, statul se substituie în privinţa acestora soţului sancţionat şi devine coproprietar cu celălalt soţ.