Divort.org

In trecut, în dreptul burghez, cele mai numeroase neînţelegeri de natură urgentă erau generate de obligaţia impusă soţiei să-şi urmeze soţul (afară de situaţii cînd era vagabond, avea casă de toleranţă etc.), să locuiască împreună cu el, la care avea domiciliul legal şi căruia era obligată să-i dea „ascultare". în cazul cînd părăsea domiciliul conjugal, la cererea soţului abandonat, ea putea fi readusă mânu militari pe cale de ordonanţă preşedinţială sau obligată la plata aşa-numitor „daune cominatorii". Aceste măsuri de constrîngere nu şi-au găsit sprijin deplin în literatura sau în practica judiciară a vremii.

Obligaţia soţiei de a locui împreună cu soţul îi corespundea obligaţia acestuia de a o primi în locuinţă şi a-i pune la dispoziţie mijlloacele de subzistenţă. în caz de refuz, soţul putea fi obligat pe cale de ordonanţă preşedinţială, obligaţiile lor fiind — în limitele arătate — reciproce.

Dispoziţiile articolelor 93, 195, 196 C. civ., care statuau inegalitatea dintre soţi, au fost abrogate prin art. 105 al Constituţiei din 13 aprilie 1948, consacrîndu-se astfel principiul deplinei egalităţi în drepturi a femeii cu bărbatul. Potrivit acestui principiu, soţilor li se recunoştea dreptul de a hotărî singuri fie alegerea unui domiciliu comun, fie menţinerea domiciliilor separate.

Totuşi, ţinînd seama de scopul căsătoriei şi de caracterul ei de uniune între soţi şi considerînd că numai în comun poate fi dusă o adevărată viaţă de familie, practica judiciară şi literatura juridică de specialitate socotesc că domiciliul comun aparţine esenţei căsătoriei, soţii trebuie să locuiască împreună : numai în mod excepţional, pentru motive bine justificate, pot avea locuinţe separate 3. De aceea s-a decis că refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui Împreună cu celălalt soţ poate constitui un motiv de desfacere a căsătoriei.

Plecînd de la ideea că soţii au domiciliu comun, se înţelege că uneori se pot ivi anumite cauze care pot genera o stare de încordare a raporturilor dintre ei. Neînţelegerile pot fi atît neînsemnate, cît şi mari, care uneori fac cu neputinţă continuarea convieţuirii lor în locuinţa comună care constituie domiciliul conjugal. De exemplu, un soţ îşi maltratează soţia şi copiii minori, se dedă la acte imorale în faţa acestora etc., punîndu-le în pericol viaţa, integritatea fizică ori morală, sau pur şi simplu izgonindu-i din domiciliul comun.

Este firesc ca legislaţia în vigoare să ofere măsuri rapide şi eficace împotriva unor asemenea comportări, care să aibă drept scop ocrotirea celor îndreptăţiţi şi restabilirea promptă a drepturilor încălcate. în practica judiciară, aceste măsuri sînt dispuse de obicei pe calea ordonanţei preşedinţiale.

Recurgîndu-se la această procedură specială, instanţa are obligaţia de a stabili în fiecare cauză situaţia de fapt, putînd să dispună în caz de urgenţă : a) reintegrarea soţului în locuinţa din care a fost izgonit; b) împărţirea provizorie a loeuinţei dacă este cu putinţă; c) evacuarea soţului turbulent.