Divort.org

Potrivit art. 35 din Codul familiei, oricare dintre soţi, exercitînd dreptul de a administra şi de a folosi bunurile comune, precum şi de a dispune de ele, este socotit că are consimţământul celuilalt soţ. Această prezumţie a mandatului tacit are un caracter relativ, soţul care s-a opus ia îndeplinirea unui act sau care nu a avut cunoştinţă despre acel act putînd face dovada respectivă. Atunci însă cînd soţii sînt despărţiţi în fapt sau cînd relaţiile dintre ci sint întrerupte în orice alt mod, existînd eventual şi o acţiune de divorţ, nu se mai poate prezuma că înstrăinarea de către un soţ a unui bun comun s-a făc-ut cu acordul celuilalt. într-o atare situaţie consimţământul celuilalt soţ trebuie dovedit prin orice mijloace de probă. Stabilirea lipsei consimţămintului la înstrăinarea bunului comun nu constituie totuşi motiv suficient pentru anularea actului de înstrăinare. In acest scop este .necesar să se facă dovada că dobînditorul a fost de rea-credinţă, adică a achiziţionat bunul deşi a cunoscut că soţul vînzătorului nu ar fi fost de acord să vîndă.

Trib. Supr., S, civ., decizia nr. 1 153 din 3 august 1978.