Divort.org

Din dispoziţiile înscrise în art. 42 din Codul familiei, rezultă că instanţa judecătorească va hotărî, o dată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori şi că în acest scop, instanţa va asculta, părinţii şi autoritatea tutelară şi, ţinînd seama de interesele copiilor, pe care'de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vîrsta de 10 ani, va hotărî.

Conform principiului ce rezultă din dispoziţiile legale de mai sus condiţia esenţială în funcţie de care instanţele au îndatorirea să hotărască încredinţarea copiilor minori, sau conform art. 100 din Codul familiei stabilirea domiciliului acestora, constă deci, în interesul lor, care va fi stabilit în urma examinării tuturor criteriilor de apreciere, printre care, vîrsta copilului, condiţiile pe care părintele i le poate asigura pentru o bună dezvoltare morală, intelectuală şi fizică, ataşamentul acestuia faţă de copil, precum şi al copilului faţă ele părinte, profesia părinţilor, profilul lor sociomoral, starea sănătăţii acestora, intersul şi grija manifestată ele părinţi în timpul convieţuirii şi după despărţirea în fapt şi alte asemenea împrejurări.

In legătură cu voinţa exprimată de minor referitoare la încredinţarea lui în cazul divorţului părinţilor sau Ia stabilirea domiciliului, cînd a împlinit vîrsta de 10 ani, trebuie analizată cu multă grijă de instanţe, ţinînd seama de influenţarea psihică a copiilor la această vîrstă, în special în perioada de pubertate, astfel că dorinţa lor nu poate avea o influenţă majoră la încredinţare, ceea ce trebuie să primeze fiind interesul copilului şi care se determină în funcţie de criteriile mai sus menţionate.

în speţă, instanţele de fond şi recurs au ajuns, pe baza aceloraşi probe, la concluzii diferite cu privire la încredinţarea minorei, judecătoria reţinînd că interesul acesteia este să fie încredinţată mamei, iar tribunalul, că minora trebuie să fie încredinţată tatălui.

Neconcordanţa celor două soluţii, sprijinite pe baza aceluiaşi material probator, se explică prin insuficienţa probelor efectuate, care nu dau posibilitate formării unei opinii certe, astfel că instanţele, in raport cu exigenţele ce rezultă din dispoziţiile legale mai sus arătate aveau îndatorirea să ceară părţilor să propună şi alte probe, pentru ca, avînd în vedere vîrsta şi sexul copilului minor,, să stabilească la care dintre părinţi se realizează mai satisfăcător încredinţarea spre creştere şi educare a minorei.

Trib. Sspr., S. civ,, decizia nr. 325 din 22 februarie 1986.