Divort.org

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor numită şi Mica reformă a Justiţiei aduce reglementări în ceea ce priveşte instituţia divorţului atribuind unele competenţe notarilor publici. Astfel, "Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori născuţi din căsătorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii".

Aceste prevederi legale şi-au găsit aplicare în Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995, adoptat prin Ordinul ministrului justiţiei nr.710/C/1995, publicat în Moniotorul Oficial al României, Partea I, nr.176 din 8 august 1995, cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-au adus noi reglementări privind procedura divorţului în faţa notarului public.

Prevederile legale în materia divorţului se completează cu Instrucţiunile privind îndeplinirea procedurii divorţului de către notarii publici precum şi cu normele metodologice privind Registrul Naţional de Evidenţă a Cererilor de Divorţ, adoptate prin Hotărârea nr.15/26.01.2011 şi prin Hotărârea nr.4/14.01.2011 a Biroului Executiv al Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România.

Delimitare faţă de procedura specială prevăzută de Codul de procedură civilă

Pentru a înţelege procedura divorţului prevăzută de actele normative menţionate mai sus trebuie analizate diferenţele faţă de procedura divorţului ca procedură specială prevăzută de codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte competenţa materială în privinţa procedurii divorţului pe cale judecătorească aceasta revine judecătorilor în baza dispoziţiilor art.1 pct.1 C.proc.civ., dispoziţiile derogatorii de la dreptul comun fiind stabilite de legiuitor numai în privinţa competenţei teritoriale.

Astfel prezintă relevanţă în determinarea competenţei teritoriale numai domiciliul comun al soţilor dar de la data introducerii acţiunii, schimbările ulterioare de domiciliu nu influenţează asupra competenţei iar în situaţia în care soţii nu au avut un domiciliu comun sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în localitatea corespunzătoare ultimului domiciliu comun competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorială se află domiciliul pârâtului.

În cazul în care pârâtul nu are domiciliul în ţara competentă revine judecătoriei în circumscripţia căreia se află domiciliul reclamantului.

În procedura divorţului prevăzută de Legea nr.202/2010 competenţa teritorială
revine notarului public cu sediul biroului în circumscripţia judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul încheierii căsătoriei sau ultima locuinţă comună a soţilor iar pentru municipiul Bucureşti, competenţa revine oricăruia dintre notarii publici care îşi exercită activitatea în circumscripţia teritorială a Tribunalului Bucureşti.

Potrivit art. 87 indice 1 alin. 2 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995 : "La primirea cererii, notarul public are obligaţia de a verifica, în prealabil, competenţa teritorială. În cazul în care stabileşte că divorţul prin acordul soţilor este de competenţa altui birou notarial, îndrumă părţile să se adreseze notarului public competent. Dacă părţile insistă să înregistreze cererea, notarul public va proceda la înregistrarea cererii şi va pronunţa o încheiere de respingere a acesteia."

"În cazul în care competente sunt mai multe birouri notariale, competenţa de îndeplinire a procedurii divorţului prin acordul părţilor aparţine primului birou sesizat."

În cazul în care căsătoria s-a încheiat la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare competenţa soluţionării cererii după locul încheierii căsătoriei revine notarului public din Municipiul Bucureşti, întrucât locul încheierii căsătoriei este considerat primăria sector 1 în a cărei registru de stare civilă sunt evidenţiate certificatele de căsătorie emise de misiunile diplomatice sau oficiile consulare.

În ceea ce priveşte competenţa materială notarul public va verifica dacă ambii soţi sunt prezenţi în faţa sa, au semnat cererea de divorţ în faţa sa şi au declarat în cererea de divorţ că:

a) Sunt de acord cu divorţul;

b) Nu au copii născuţi din căsătorie sau adoptaţi în timpul căsătoriei;

c) Au convenit asupra numelui pe care fiecare îl va purta după divorţ, respectiv numele purtat la încheierea căsătoriei sau în timpul căsătoriei;

d) Niciunul din soţi nu este pus sub interdicţie.

O alta deosebire între cele două proceduri priveşte cererea de divorţ astfel în cazul procedurii divorţului pe cale judecătorească cererea de divorţ trebuie să cuprindă pe lângă toate elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civ şi unele menţiuni specifice care nu se regăsesc în procedura divorţului prevăzut de Legea nr. 202/2010 cum ar fi indicarea numelor copiilor minori rezultaţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a copiilor
născuţi din căsătorie iar dacă nu există copii minori se va face menţiune despre această împrejurare.

Prin cererea de divorţ reclamantul poate deasemenea să formuleze unele capete accesorii acţiunii principale cum sunt cele referitoare la încredinţarea copiilor minori , plata pensiei de înreţinere, plata alocaţiei de stat, împărţierea bunurilor comune, precum încuviinţarea purtării numelui avut în timpul căsătoriei.

Referitor la cererea de divorţ ca şi în procedura prevăzută de Legea nr.202/2010, dreptul de a sesiza instanţa competentă cu o acţiune de divorţ aparţine numai soţilor fiind o acţiune cu caracter stric personal.

De aici rezultă şi cerinţa legii pentru înfăţişarea personală a părţilor fiind o derogare de la dreptul comun unde funcţionează principiul potrivit căriua părţile pot să-şi exercite drepturile procesuale personal sau prin mandatar. O excepţie în materie de divorţ este prevăzută de art. 614 C.proc.civ : "În faţa instanţei de fond părţile se vor înfăţişa în persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate, în aceste cazuri părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar."

Ca regulă această reglementare nu suportă excepţii în materia procedurii divorţului prevăzut de Legea notarilor publici şi a activitaţii notariale nr.36/1995 unde nu se acceptă reprezentarea soţilor în cadrul procedurii aceasta fiind interzisă, soţii prezentându-se personal în faţa notarului public pentru depunerea cererii de divorţ precum şi ulterior, în cadrul procedurii, pentru stăruinţa în cererea de divorţ şi exprimarea consimţământului liber şi neviciat de desfacere a căsătoriei.

O altă deosebire de procedura notarială a divorţului sunt participanţii în procesele de divorţ în care este implicată şi situaţia juridică a minorilor unde este utilă şi participarea procurorului la activitatea judiciară, a autorităţii tutelare precum şi a minorului în cazul în care acesta a împlinit vârsta de 10 ani, fiind ascultat în vederea soluţionării capătului de cerere privitor la încredinţarea acestuia.

Ca şi procedură notarială a divorţului, codul de procedură civilă conţine şi unele norme derogatorii de la dreptul comun în privinţa actelor de dispoziţie ale părţilor precum renunţarea la judecată dar şi împăcarea soţilor în cursul procesului de divorţ. Paralelă între procedura notarială a divorţului şi divorţul prin consimţământul mutual al părţilor reglementat de codul familiei şi de codul de procedură civilă privind anumite reguli derogatorii :

1. Potrivit art. 38 alin.2 din Codului familiei: "Divorţul poate fi pronunţat şi numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) până la data cererii de divorţ a trecut cel mult un an de la încheierea căsătoriei şi

b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie."

2. Ca şi în procedura divorţului notarial cererea de divorţ trebuie să fie semnată de ambii soţi ca o condiţie legală a învestirii instanţei.

3. Diferenţa de procedură constă în termenele date de notar, respectiv de preşedinte astfel în procedura notarială este dat un termen de 30 de zile în schimb în instanţă este dat un termen de două luni dar care urmăreşte aceeaşi finalitate aceea ca soţii să reflecte asupra unei eventuale concilieri în scopul salvării căsătoriei.

4. Ca şi în procedura notarială a divorţului nu sunt administrate dovezi pentru soluţionarea cauzei pentru că legea acordă părţilor forţa decisivă în desfacerea căsătoriei.

5. Privitor la căile de atac Codul de procedură civilă face o singură precizare : "Hotărârea care se pronunţă în condiţiile art.613 indice 1 alin.1 este definitivă şi iervocabilă în ceea ce priveşte divorţul."

Legiuitorul vizează aici numai partea din hotărârea privitoare la divorţ, împotriva soluţionării cererilor accesorii pot fi exerciate căile legale de atac, prin urmare termenul de apel şi de recurs de 30 de zile.

6. O problema de interpretare se pune în materia procedurii notariale a divorţului în ceea ce priveşte rectificarea Certificatului de divorţ eliberat de notarul public.

Astfel se pune problema îndeplinirii condiţiilor privind rectificarea actelor pe calea contenciosului administrativ sau cele referitoare la rectificarea actelor notariale prevăzute de Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995, sau se poate adopta modalitatea anularii certificatului de divort si elibearea unui nou certificat cu modificarile de rigoare.