Divort.org

Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 19 din 8 septembrie 1960.

Din practica judiciară rezultă că instanţele judecătoreşti nu aplică în mod uniform unele dispoziţii din Codul familiei privind bunurile comune ale soţilor.

Astfel, s-au pronunţat soluţii contradictorii în următoarele probleme :

1. — In ce condiţii se poate cere împărţirea, în timpul căsătoriei, a bunurilor comune ale soţilor.

2. — Dacă bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei, dar într-o perioadă în care sînt despărţiţi în fapt,, sînt bunuri comune şi li se aplică prezumţia din art. 30 din Codul familiei.

3. — Dacă în timpul căsătoriei se aduc îmbunătăţiri sau se fac reparaţii unui imobil, care este bun propriu al unuia dintre soţi, prin aceasta imobilul devine bun comun în măsura aportului adus de soţul neproprietar sau, dimpotrivă, imobilul îşi păstrează caracterul său de bun propriu, iar bun comun este numai sporul de valoare pe care 1-a dobîndit imobilul.

*

1. — în ce priveşte împărţirea în timpul căsătoriei a bunurilor comune ale soţilor.

a) Potrivit art. 30 din Codul familiei, bunurile dobîndite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sînt de la data dobîndirii lor, bunuri comune ale soţilor. Textul prevede că orice convenţie contrară este nulă.

în art. 36 alin. 2 din acelaşi cod se arată că, în timpul căsătoriei, bunurile comune se pot împărţi, la cererea soţilor, în întregime sau 'o parte din ele, numai prin hotărâre judecătorească şi numai dacă sînt motive temeinice.

Caracterul cu totul excepţional al împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei impune instanţei obligaţia de a examina cu toată atenţia temeinicia motivelor invocate şi a nu admite împărţirea decît atunci cînd aceasta este pe deplin justificată.
Din moment ce Codul familiei admite, pentru motive temeinice, împărţirea bunurilor comune chiar în timpul căsătoriei — deci, independent de desfacerea ei prin divorţ — aceasta înseamnă că între motivele temeinice care ar putea justifica împărţirea bunurilor şi motivele temeinice pentru care s-ar putea cere divorţul nu trebuie să se stabilească vreo legătură necesară. într-adevăr, pot fi motive temeinice pentru împărţirea bunurilor comune, în sensul art. 36 alin. 2 din Codul familiei, care însă nu ar justifica o cerere de desfacere a căsătoriei. Astfel, de exemplu, unul dintre soţi va putea obţine împărţirea bunurilor comune prin hotărîre judecătorească, pentru ca apoi bunurile, devenite proprii ca urmare a partajului, să le poată înstrăina, întrucît, din lipsă de alte mijloace, numai în acest mod va putea să ajute pe un copil al său, dintr-o căsătorie anterioară, aflat în nevoie. Dimpotrivă, sînt motive care pot justifica desfacerea căsătoriei—de pildă, comportarea imorală a unuia dintre soţi — dar care nu pot duce la împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei.

Temeinicia motivelor invocate în justificarea cererii de împărţire a bunurilor comune în timpul căsătoriei se va stabili, deci, exclusiv în raport de cererea de împărţire, fără a se ţine seama de faptul dacă acele motive ar justifica sau nu şi desfacerea căsătoriei.

b) împărţirea în timpul căsătoriei a bunurilor comune ale soţilor se poate face şi la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soţi, în condiţiile stabilite prin alin. 2 din art. 33 din Codul familiei.

In conformitate eu dispoziţiile cuprinse în menţionatul text, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorii personali ai acestuia pot cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei lor.

& sfîrşit, în cadrul contestaţiei introduse împotriva actelor de executare îndeplinite în cursul urmărilor efectuate potrivit Decretului nr. 221 din 1 iulie 1960, cu privire la executarea silită împotriva persoanelor fizice, a plăţii impozitelor băneşti ale organizaţiilor socialiste, precum şi cu privire la executarea confiscării averii, la cererea oricărei părţi interesate, instanţa poate decide — astfel cum se prevede în art. 41 alin. 5 din acest decret — şi asupra împărţirii bunurilor comune ale soţilor. Prin aceasta se determină ce anume bunuri revin soţului împotriva căruia nu există titlu executor şi trebuie să fie scoase ele sub urmărire şi ce anume bunuri revin soţului debitor condamnat la pedeapsa complimentară a confiscării averii şi vor fi supuse executării silite.

Instanţa care soluţionează contestaţia va menţine, însă, măsurile asigurătorii aplicate asupra bunurilor comune ale soţilor, chiar dacă nu s-a. solicitat. împărţirea acestor bunuri, ori de cîte ori ele au fost luate pentru garantarea confiscării eventuale a averii unuia dintre soţi, împotriva căruia s-a pornit proces penal pentru o infracţiune la care se poate aplica această, pedeapsă complimentară, precum şi în ipoteza în care bunurile proprii ale soţului debitor nu sînt suficiente pentru a .garanta dezdăunarea creditorului urmăritor.

: - într-adevăr, măsurile, asigurătorii, în vederea realizării executării silite,. producînd numai o indisponibilizare provizorie, nu sînt contrarii dispoziţiilor din art. 33 din Codul familiei, care interzic numai urmărirea— deci executarea propriu-zisă — a bunurilor comune ale soţilor, de către creditorii personali ai unuia dintre ei.

Dealtfel, în art. 18 alin. 6 din Decretul nr. 221/1960 — menţionat mai sus — s-a prevăzut în mod expres că „dacă averea personală a debitorului căsătorit nu este suficientă pentru acoperirea creanţei, pot fi sechestrate şi bunurile comune ale soţilor, spre a se asigura despăgubirea şi din aceste bunuri, după împărţeala lor".

2. — In ce priveşte situaţia bunurilor dobîndite de soţi în timpul căsătoriei, însă în perioada în care ei sînt despărţiţi în fapt.

Prin art. 30 din Codul familiei s-a stabilit prezumţia că bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei, cu excepţia celor anume arătate în art. 31 din acelaşi cod, sînt bunuri comune.

Bunurile comune ale soţilor constituind o proprietate în codevăl-măşie, soţii nu au de ia început stabilit dreptul asupra unor anumite bunuri din cele comune sau asupra unei anumite cote din aceste bunuri. Numai cu ocazia partajului se va stabili cota fiecărui soţ, fixarea cotei făcîndu-se pentru totalitatea bunurilor comune, iar nu pentru fiecare bun în parte. Cota ce se cuvine fiecăruia se va determina în raport de aportul pe care 1-a avut fiecare în tot timpul căsătoriei la dobîndirea bunurilor comune, în contribuţia femeii cuprinzîndu-se şi munca depusă de aceasta în gospodărie şi în creşterea şi îngrijirea copiilor.

. Pentru a stabili situaţia de fapt a contribuţiei fiecărui soţ la dobîndirea bunurilor, indiferent dacă în actul de achiziţie se face vreo menţiune în această privinţă, sînt admisibile toate mijloacele de probă, inclusiv proba cu martori şi prezumţii.

Numai în cazurile în care nu există dovezi din care să rezulte că aportul unuia dintre soţi la dobîndirea bunurilor comune a fost mai mare decît al celuilalt, instanţa va putea decide că bunurile comune se vor împărţi în mod egal între soţi.

Faţă de prezumţia stabilită prin art. 30 din Codul familiei, atîta timp cît căsătoria nu s-a desfăcut, bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei — afară de cele exceptate expres de lege sau de cele care, eventual, au fost împărţite în timpul căsătoriei prin hotărîre judecătorească — sînt considerate bunuri comune.

împrejurarea că o perioadă de timp soţii au întrerupt convieţuirea, trăind despărţiţi în fapt, între ei nemaiexistînd nici un fel de relaţii, nu ridică, prin ea însăşi, bunurilor dobîndite de ei în această perioadă calitatea de bunuri comune, deoarece soţii continuă totuşi a fi căsătoriţi. In consecinţă, aceste bunuri intră, deopotrivă, în regimul bunurilor comune.

împărţirea bunurilor dobîndite în perioada în care soţii au trăit în fapt despărţiţi se va face împreună cu celelalte bunuri dobîndite în timpul cît ei au convieţuit, fiecărui soţ fixîndu-i-se cota pentru totalitatea bunurilor comune. Lipsa într-o anumită perioadă a căsătoriei a aportului unuia dintre soţi Ia dobîndirea bunurilor achiziţionate în acea perioadă va fi avută în vedere la determinarea cotei ce se cuvine soţului respectiv, dar nu implică scoaterea bunurilor respective din regimul bunurilor comune.

3. — în ce priveşte situaţia imobilului, bun propriu al unuia dintre soţi, căruia i s-au adus îmbunătăţiri sau i s-a făcut reparaţii în timpul căsătoriei.

Participarea soţului neproprietar la îmbunătăţirile sau reparaţiile ce se fac unui imobil care fiind bun propriu al celuilalt soţ, este proprietatea exclusivă a acestuia, nu duce la schimbarea naturii juridice a bunului, transformîndu-1 din bun propriu, în bun comun. Un asemenea bun, cu toate îmbunătăţirile sau reparaţiile ce i s-au făcut, nu poate fi totuşi considerat bun dobîndit în timpul căsătoriei şi, deci, nu intră în prevederile art. 30 din Codul familiei.

Ceea ce constituie bun comun al soţilor este numai sporul de valoare pe care 1-a dobîndit bunul propriu ca urmare a îmbunătăţirilor sau reparaţiilor efectuate în timpul căsătoriei.

Dacă, însă, îmbunătăţirile sau reparaţiile efectuate în timpul căsătoriei asupra imobilului proprietatea exclusivă numai a unuia dintre soţi, au transformat bunul în aşa măsură încît în fapt el a devenit un bun nou, în acest caz bunul, fiind cu totul deosebit de cel iniţial, trebuie considerat ca dobîndit în timpul căsătoriei şi, cleci, devine bun comun în sensul art. 30 din Codul familiei.

Construcţiile noi făcute în timpul căsătoriei pe terenul bun propriu al unuia dintre soţi precum şi construcţiile alăturate, învecinate sau suprapuse construcţiei vechi (cazul supraetajărilor) fiind bunuri dobîndite în timpul căsătoriei, sînt ele înşile bunuri comune. în consecinţă, soţul proprietar al terenului şi al vechii construcţii, rămîne mai departe proprietar exclusiv al acestora, însă, construcţia nouă constituie bun comun al ambilor soţi. Soţul, care nu este proprietar asupra terenului, dobîndeşte, totodată, ca titular al dreptului de superficie, un drept de folosinţă asupra terenului pe care s-a ridicat noua construcţie.

Pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, Plenul Tribunalului Suprem, în baza art. 35 pct. 2 din Legea nr. 58 din 27 decembrie 1968 pentru organizarea judecătorească, decide să dea instanţelor judecătoreşti următoarele îndrumări :

1. — împărţirea în timpul căsătoriei a bunurilor comune ale soţilor, la cererea unuia dintre ei, poate fi încuviinţată dacă se va stabili că motivele invocate justifică această măsură, independent dacă ele ar putea duce sau nu la desfacerea căsătoriei.

împărţirea în timpul căsătoriei a bunurilor comune ale soţilor se poate face şi la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soţi, în condiţiile stabilite prin alin. 2 din art. 35 din Codul familiei.

De asemenea, la cererea oricărei părţi interesate, şi în cadrul contestaţiei introduse împotriva actelor de executare îndeplinite în cursul urmăririlor efectuate potrivit Decretului nr. 221 din 1 iulie 1960, instanţa poate decide şi asupra împărţirii bunurilor comune ale soţilor.
Instanţa care soluţionează contestaţia va menţine măsurile asigurătorii aplicate asupra bunurilor comune ale soţilor, chiar dacă nu s-a solicitat împărţirea acelor bunuri, ori de cîte ori ele au fost luate pentru garantarea confiscării eventuale a averii unuia dintre soţi împotriva căruia s-a pornit proces penal pentru o infracţiune la care se poate aplica această pedeapsă complimentară, precum şi în ipoteza în care bunurile proprii ale soţului debitor nu sînt suficiente pentru a garanta dezdăunarea creditorului urmăritor.

2. — împrejurarea că, o perioadă de timp, soţii au întrerupt în fapt convieţuirea, între ei nemaiexistînd relaţii de nici un fel, nu înlătură caracterul de bunuri comune al bunurilor dobîndite în perioada în care soţii au trăit despărţiţi, ci ea va fi avută în vedere la determinarea cotei cuvenite fiecăruia dintre soţi.

3. — Participarea soţului neproprietar la îmbunătăţirile sau reparaţiile ce se fac unui imobil bun propriu al celuilalt soţ nu duce la schimbarea naturii lui juridice, transformîndu-1 din bun propriu în bun comun; constituie, însă, bun comun sporul de valoare dobîndit de imobil.

Dacă, însă, imobilul a fost transformat în aşa măsură încît în fapt a devenit un bun nou, în acest caz el este bun comun al soţilor. De asemenea, este bun comun construcţia nouă făcută pe terenul proprietate personală a unuia dintre soţi.