Divort.org

Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 18 din 28 iunie 1963.

Din practica judiciară rezultă că instanţele judecătoreşti au pronunţat soluţii diferite cu privire la caracterul nulităţii instrăinării sau grevării de către unul dintre soţi a unui teren *) sau a unei construcţii ce face parte din bunurile comune.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că înstrăinarea sau grevarea fiind făcută cu nesocotirea dispoziţiilor imperative înscrise în art. 35 alin. 2 partea finală din Codul familiei, sancţiunea este nulitatea absolută a actului juridic, acesta nemaifiincl susceptibil de confirmare.

Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărît că nulitatea este relativă şi în consecinţă, soţul, care nu şi-a dat consimţămîntul expres la încheierea actului,, poate să-1 confirme, iar dacă confirmarea nu are loc, înstrăinarea — respectiv grevarea — va fi valabilă numai cu privire la partea ce s-ar cuveni soţului care a încheiat actul.

în sfîrşit, alte instanţe au decis de asemenea că actul, fiind lovit de, o nulitate relativă, poate fi confirmat de soţul care nu şi-a dat consimţămîntul expres la încheierea lui, însă că, în lipsa confirmării, actul este nul în întregime.

Această ultimă soluţie este cea legală.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 35 alin. 2 partea finală din Codul familiei, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren , sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţămîntul expres al celuilalt soţ.

Sancţiunea nesocotirii acestei prevederi este nulitatea actului.

Reglementarea înscrisă în textul menţionat, avînd drept scop ca anumite bunuri comune, de o importanţă deosebită pentru familie, să nu poată fi înstrăinate sau grevate decît cu consimţămîntul expres al ambilor soţi, constituie o măsură de protecţie. Ca atare, soţul care nu şi-a dat acest consimţămînt, este singurul în drept să se prevaleze de dispoziţia legală de ocrotire. Cu alte cuvinte, nulitatea actului încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor înscrise în art. 35 alin. 2 partea finală din Codul familiei este numai relativă.

în conformitate cu principiile din materia nulităţilor, actul lovit de nulitate relativă poate fi confirmat, expres sau tacit, de partea în favoarea căreia a fost instituită măsura de ocrotire pentru nerespectarea căreia s-a prevăzut sancţiunea nulităţii.

Concluzia ce se impune este, deci, că soţul care nu şi-a dat consimţămîntul expres la înstrăinarea sau grevarea terenului sau a construcţiei ce face parte din bunurile comune poate să confirme acel act.

Pe de altă parte însă, nulitatea loveşte actul în întregime, el nepu-tîncl fi considerat valabil în limitele părţii codevălmaşe în bunurile comune ce s-ar cuveni soţului care a încheiat actul.

Această soluţie se impune pentru următoarele motive : bunul fiind comun, la data înstrăinării, soţii nu au o cotă determinată în acel bun şi, deci, nici unul dintre ei nu putea dispune de o anumită parte. Ca atare, obiectul înstrăinării n-a putut fi decît bunul în totalitatea lui. Această înstrăinare, făcută contrar prevederilor înscrise în art. 35 alin. 2 partea finală din Codul familiei, fiind iniţial lovită de nulitate, nu poate deveni valabilă parţial nici după ce bunul respectiv a fost împărţit între soţi. Pe de altă parte, este inadmisibil ca prin actul de voinţă unilateral al unuia dintre soţi un bun comun să-şi piardă acest caracter, situaţie la care s-ar ajunge dacă s-ar considera valabilă în parte înstrăinarea. Intr-o asemenea soluţie, bunul ar deveni proprietate indiviză a soţului care nu şi-a dat consimţămîntul expres şi al celui care a dobîndit partea celuilalt soţ, ceea ce ar constitui o eludare a regimului legal al bunurilor comune ale soţilor.

Pentru motivele mai sus arătate, Plenul Tribunalului Suprem, în baza art. 35 pct. 2 din Legea nr. 58 din 27 decembrie 1968 pentru organizarea judecătorească, decide să dea tribunalelor următoarele îndrumări :

1. — Nulitatea actului de înstrăinare sau grevare de către unul dintre soţi, fără consimţămîntul celuilalt soţ, a unui teren sau a unei construcţii ce face parte din bunurile comune, este relativă, şi actul poate să fie confirmat expres sau tacit de acest din urmă soţ.

2. — In cazul în care o asemenea confirmare nu are loc, actul este nul în întregime.