Divort.org

— Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1 din 25 ianuarie 1964.

Din practica judiciară rezultă că instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit cu privire la admisibilitatea acţiunii în constatare prin care foştii soţi cer, după divorţ, stabilirea cotei lor în bunurile comune.

Astfel, unele instanţe au hotărît că, după divorţ, fostul soţ, putînd cere împărţirea bunurilor comune, nu are deschisă calea acţiunii în constatare pentru stabilirea cotei-părţi a fiecăruia în acele bunuri deoarece această din urmă acţiune are un caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizarea dreptului.

Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că o asemenea acţiune în constatare este admisibilă, fostul soţ nefiind obligat să ceară împărţirea bunurilor.

Această din urmă soluţie este cea legală.

Spre deosebire de acţiunea în realizare, care are drept scop obţinerea unei hotărîri judecătoreşti, prin care pîrîtul este obligat în mod concret să predea un bun, să plătească o sumă de bani, să facă sau să se abţină de a face ceva anume determinat, acţiunea în constatare tinde doar la recunoaşterea existenţei dreptului reclamantului ori a inexistenţei dreptului pîrîtului.

Potrivit dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., acţiunea în constatare, avînd un caracter subsidiar, nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Desfacerea căsătoriei nu impune împărţirea bunurilor comune. Foştii soţi pot, dacă vor, să continue să stăpînească împreună acele bunuri, deoarece starea de coproprietate fiind o stare legală nimeni nu poate fi forţat să ceară ieşirea din indiviziune. Jntrucît, însă, dreptul de proprietate al foştilor soţi asupra bunurilor comune nu era în timpul căsătoriei determinat pe cote-părţi — acele bunuri formînd o proprietate în devălmăşie — ei au interesul, în cazul în care nu vor să ceară, după divorţ, împărţirea, să se stabilească judecătoreşte cota ce se cuvine fiecăruia în bunurile comune, pentru ca în acest fel să fie determinate drepturile şi obligaţiile ce revin fiecăruia.
Atîta timp cit foştii soţi nu doresc împărţirea, ci numai transformarea stării de devălmăşie într-o stare de indiviziune — adică determinarea cotelor-părţi în bunurile comune —, ei nu pot recurge în acest scop la acţiunea în realizare. Ca atare, acţiunea în constatare este admisibilă, ea fiind singura în măsură să facă posibilă înfăptuirea scopului urmărit de foştii soţi.

Pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, Plenul Tribunalului Suprem, în baza art. 35 pct. 2 din Legea nr. 58 din 27 decembrie 1963 pentru organizarea judecătorească, decide a da instanţelor judecătoreşti următoarea îndrumare :

Este admisibilă acţiunea în constatare prin care foştii soţi, împreună, sau unul dintre ei, cer, după divorţ, stabilirea cotei ce se cuvine fiecăruia în bunurile comune.